Biserica este atacată. Zilnic. Şi în prezenţa noastră. Zidurile nu mai cad, aşa cum se întâmpla în anii ’80 ai regimului comunist, dar atitudinea demolatoare rămâne aceeaşi, dacă nu cumva mai percutantă. Biserica este o forţă, indiferent cum ar vrea unii să exprime sondajele de opinie. Dincolo de statistici şi dincolo de conştiinţa buimacă a multor creştini, Biserica coagulează răspun- suri demne şi atitudini curajoase care împiedică maşinăria ideologică să pună gheara pe sufletele noastre. Suntem mădulare ale Bisericii şi, totodată, cetăţeni ai statului. Iar în istorie sunt momente în care statul rupe sălbatic din trupul Bisericii, provocând răni adânci şi nevindecabile. Cum trebuie să reacţionăm noi, creştinii, atunci când Bi- serica este primejduită astfel? Aşa cum au reacţionat şi alţi creştini în alte epoci nu demult trecute.
În 1984, mai multe biserici din Bucureşti intrau în planul de demolare gândit de Ceauşescu. Tiranul voia ca propria imagine, al cărei cult era oficiat zilnic, să nu se mai lovească de bisericile din Capitală. Îl deranjau. Una dintre ele însă a rezistat. Statul comunist îi hotărâse pieirea, dar ea n-a vrut să se surpe, fiindcă un om a avut curajul să înfrunte comisia condusă de primarul de atunci, Gheor- ghe Pană. Faptul demolării era deja hotărât, dar trebuia lucrat şi la aparenţele birocratice. Evaluatorii s-au uitat la biserică şi au dat verdictul: „E afumată!”. Argumentul era „solid”, dar parohul le-a zis: „E pictura lui Gheorghe Tattarescu şi am deviz pentru restaurarea ei”. Siguri pe ei, evaluatorii i-au replicat: „A căzut Spitalul Brâncovenesc. Ce rost are să ne împiedicăm de o bisericuţă ca asta? E un nimic, o dăm jos”. Dar parohul nu era dispus să renunţe cu una cu două. I-a întrebat dacă ştiu ceva despre valoarea patrimonială a bisericii, încât să decidă cu atâta uşurin- ţă demolarea ei. Iritaţi, tovarăşii au încercat să-l pună la punct: „Ştii cu cine vorbeşti? Aici e primarul Capitalei!”. Parohul le-a trântit-o sec: „O fi primar afară. Aici, în bi- serică, eu sunt primar!”. Şi i-a dat afară.
Cu un astfel de „popă nebun” puţină treabă faci. El este un „element necontrolabil”. Nu „înţelege” că trebuie să semneze pentru dărâmarea bisericii, ci o face pe nebunul chiar în faţa delegaţiei conduse de primar. Traseul birocra- tic era periclitat. În mod „normal”, trebuia ca faptele aces- tea să nu se întâmple. În mod „normal”, parohul semna pentru demolare, Patriarhul lua act, iar biserica dispărea.