Anul trecut am tradus și prefațat, la Editura Spandugino, cartea lui Chantal Delsol, Sfârșitul creștinătății. Inversiunea normativă și noul timp. Textul filosoafei catolice de la Paris a fost bine primit de către publicul românesc, pentru că a fost nevoie de un al doilea tiraj. Pe de altă parte, unii dintre cei care n-au citit cartea, limitându-se numai la titlul ei, au fost supărați tocmai pentru că nu fac diferența dintre creștinătate și creștinism. Primul termen desemnează lumea creștină organizată politic. Celălalt privește revelația divină biblico-patristică și realitatea eclezială bazată pe ea. Lumea creștină organizată politic a subzistat aproape două milenii, de la Constantin cel Mare până la Revoluția franceză, tragic încununată prin regimurile totalitare din secolul 20. Biserica lui Hristos, în schimb, este un complex spiritual orientat eshatologic: ea va dura până la Parusia Domnului. Altfel spus, creștinismul se poate lipsi de creștinătate, pentru că împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Numai germenii săi luminoși subzistă în viața comunitar-liturgică și învățătura Bisericii, așa cum a fost ea formulată prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.
Personal, nu mă aliniez celor care susțin că organizarea politică a creștinismului a reprezentat o alterare a purității specifice comunităților baptismale și euharistice din era apostolică (pre-constantiniană). Alegerile umane și împrejurările istorice se subsumează Proniei dumnezeiești, care le inspiră și le binecuvântează, spre folosul creației și mântuirea sufletelor. Însă tocmai credința în Pronie ne obligă să vedem în sfârșitul obiectiv al creștinătății o formă a pedagogiei divine, o lecție pe care trebuie să o descifrăm corect, pentru a-i respecta înțelesul. Declinul monarhiilor creștine, epoca revoluțiilor (ideologice, industriale, științifice și tehnologice) și globalizarea post-modernă a capitalismului s-au produs deja – cu voia lui Dumnezeu – și corespund maturizării omului educat aproape două milenii în duhul Evangheliei lui Hristos. A vedea viitorul creștinismului ca pe o restaurare artificială a creștinătății medievale sau reacționare (de la Sfânta Alianță, până la dictaturile catolice corporatiste din Spania lui Franco sau Portugalia lui Salazar) e o ispită care ne înstrăinează grav față de mesajul peren al Noului Testament și ne rupe de realitatea contemporană – cu toată dinamica ei secularizată – expunându-ne la dublul pericol de a idolatriza statul și de a dezvolta o psihologie sectară.
Lunga perioada a creștinismului politic a văzut la cârma regatelor europene sfinți, dar și scelerați, înțelepți și nebuni, figuri pioase și filantropice, dar și tirani cinici, care se foloseau de credință pentru a-și justifica devierile și capriciile. Un singur exemplu: Biserica Anglicană a luat ființă sub Henric al VIII-lea nu doar din aroganță britanică (sau ca episod în lunga ”ceartă pentru investitură” care a opus adesea Imperiul și Sacerdoțiul) ci mai ales pentru a justifica ”poligamia” serială a suveranului, canonic reprobată de Papalitate. Faptul că etapa ”creștinătății” a fost necesară pentru expansiunea practic planetară a religiei noastre nu justifică azi – cel puțin în spațiul euro-american – obsesia de a o recupera cu orice preț. Reținem ce-a rămas pozitiv din trecut, fără să deplângem dispariția monarhilor care cochetau (de la înălțimea catedrei petrine sau a tronurilor regale) cu ideea că ei sunt, pe pământ, ”vicarii lui Hristos”.
În BOR, după prăbușirea regimului comunist, s-a dezbătut mereu chestiunea relației dintre confesiunea majoritară din democrația care a urmat dictaturii și diferitele partide politice. Pe temeiul unor experiențe punctuale, mai curând negative, Sf. Sinod a recomandat neutralitatea electorală a clerului. Firește că vechile reflexe ”simfonice” n-au dispărut peste noapte. Vedem însă că e mai bine așa, pentru că ori de câte ori politicienii intră (fizic și simbolic) în lăcașurile de cult ortodox, se stârnesc furtuni de discordie în social media sau în presa clasică. Nu înseamnă că-i putem izgoni pe actorii politici din sfintele lăcașuri și nici că ar trebui să abandonăm principiul conlucrării Stat-Biserică, pentru sporirea binelui comun. Se cuvine doar să nu afișăm în sinaxa euharistică direcții ”partizane”, inevitabil soldate cu diviziuni, certuri și contestații. Pacea lui Hristos e deplină și inclusivă, iar misiunea Bisericii e universală, așa că n-are sens să prefacem stranele în cabine de vot.
Teodor Baconschi