Deși la fiecare început de an școlar repunem în discuție temele educației și regândim strategii eficiente în raportul dintre educator – educat – părinte, totuși, educația se regăsește la periferia preocupărilor școlare, iar impactul ei asupra tinerei generații este ignorat.
Profesorul Anton Ilinca atrage atenția în cartea sa “Derapaje în educația românească“, asupra termenilor de educație și învățare care sunt deseori confundați și substituiți unul celuilalt.
Dacă educația derivă din ideea de moralitate, de comportament, învățarea e o formă de întreținere a condiției intelectuale, de dobândire a unei experiențe umane. Se știe că valoarea omului nu stă în știința învățării, ci în constructul educativ al comportamentelor sale, pentru că “știința fără conștiință e ruina sufletului“, ne amintește Rabelais.
Nu știu de ce suntem ispitiți mereu sa facem comparații între școala de ieri și cea de azi. Poate și din frica unor schimbări care nu ne sunt la îndemână.
Educația postmodernă se caracterizează printr-o pierdere a reperelor, deconstruiește, sparge tipare și relativizează valorile, pentru că privește spre viitor, spre identificarea prospectivă a unui model virtual spre care tinde dar nu îl poate defini.(A. Ilinca)
Valorile din trecut sunt perimate datorită modului în care au fost asimilate de societate. Configurările morale, spirituale, intelectuale, valorile umaniste, sentimentele înalte, erau folosite în scop propagandistic, iar “omul nou”, de care se făcea atâta caz, trăia o altă ideologie deconstructivistă.
Ca la orice început de an, ar fi necesar să regândim nevoia de educație pornind de la lucrurile simple, de la “cei șapte ani de acasă“, de la educația părinților până la educația profesorilor, de a reconstrui “ conversația neîntreruptă “ între educator – educat – părinte, ca o formă de cunoaștere, dincolo de grămada de hârtii inutile din portofoliul fiecărui elev.
Mi-aș dori ca “reperul” ammei Teodora, din Patericul Egiptean, referitor la calitățile unui învățător să devină normă pentru toți cei implicați, într-o formă sau alta, în procesul de educație: “ Trebuie să fie străin de iubirea de putere și de slavă deșartă, departe de trufie; să nu se lase prostit de lingușire și orbit de cadouri; să nu fie biruit de pântece și stăpânit de mânie, ci să fie mărinimos, blând mai presus de orice, smerit, îngăduitor și răbdător, grijuliu și iubitor de suflete”.
Ar fi important să ne întrebăm ce valori fundamentale promovăm în această societate și care este aportul nostru real? Prea am lăsat educația și învățarea în grija exclusivă a școlii deși suntem conștienți de precaritatea actului educațional la toate nivelurile.
Școala a pierdut caracterul de instituție de cultură care formează o societate și în acest “iarmaroc educațional” este greu să găsești reperele valorice pentru că sunt promovate doar la nivelul discursului. De aceea e necesară o formă de onestitate profesională ce se dezvoltă în sânul familiei, atât de blamată și ea astăzi.
Îmi vine în minte o apoftegmă din Pateric:”Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: spune-mi vreun cuvânt! Iar el a zis: De ce mă silești să vorbesc în zadar? Iată, ce vezi, fă!”
Oare am avea aceeași conștiință în fața celui dispus să învețe? Suntem noi conștienți de importanța mesajului pe care îl transmitem societății prin propria educație?
Câteva întrebări la care va fi necesar să răspundem dacă ne preocupă, cu adevărat, problema educației.
Pr. Cristian Muntean