În Simbolul de credință al Bisericii noastre, pe care îl rostim la Taina Sfântului Botez și la fiecare Sfântă Liturghie, este cuprinsă o sinteză a credinței noastre ortodoxe. Credem și mărturisim pe Unul Dumnezeu, cunoscut și preaslăvit în Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Credem în „Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului”, în „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut”, și în Duhul Sfânt, „Care din Tatăl purcede”. Credem și mărturisim că Fiul, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat și S-a făcut Om adevărat, născându-Se din Preacurata Sa Maică, Pururea Fecioara Maria. Credem și mărturisim că Fiul întrupat a pătimit pentru noi, că a murit pe cruce și a fost pus în mormânt și-a înviat a treia zi. Acestea sunt ultimele evenimente mântuitoare din viața Mântuitorului, pentru a căror prăznuire anuală ne-am pregătit în timpul Postului Mare și de a căror încununare prin Învierea Sa din morți ne-am bucurat, iată, timp de patruzeci de zile, până la praznicul de acum, al Înălțării Domnului.
„Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”, mărturisim în „Crez”, și va veni din nou, să judece viii și morții și a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.
Fiul lui Dumnezeu, prin coborârea Sa pe pământ și întruparea Sa din Fecioara Maria, nu S-a separat de Sfânta Treime, ci a rămas în unitatea Unicului Dumnezeu. Firea Sa dumnezeiască prin întrupare s-a unit cu firea Sa omenească și a îndumnezeit-o, dar nu a desființat-o ca fire umană, Hristos rămânând Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Înrâurirea firii dumnezeiești a Mântuitorului asupra firii Sale omenești s-a făcut treptat de la întrupare până la Înviere. La învierea Sa, Hristos a ieșit prin piatra pecetluită a mormântului și apoi Cel înviat a intrat la ucenicii Săi prin ușile încuiate, nemaifiind oprit de nici un obstacol material.
După Învierea Sa din morți, până la Înălțarea la ceruri, timp de 40 de zile, Iisus S-a arătat cu trupul Său înviat ucenicilor și mulțimilor și S-a lăsat atins de ucenicul Său Toma pentru ca și noi să credem în învierea Sa. După înviere Și-a păstrat trupul Său vizibil, dar spiritualizat, pentru a dovedi realitatea Învierii Sale prin arătările Sale până la Înălțare. Acest lucru îl explică Părintele Stăniloae prin această precizare: „Dar, pentru noi, oamenii, și pentru iconomia mântuirii Fiul rămâne după înviere cu trupul Său, încă nu total pnevmatizat, deci într-un plan mai aproape de noi, din care ni se putea face vizibil când voia. O cerea această trebuință ca ucenicii să se convingă despre învierea Lui și să primească trimiterea la propovăduire în vederea întemeierii Bisericii” [Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. a III-a, EIBMBOR, București, 2003, p. 189].
Răstimpul dintre înviere și înălțare a fost deci necesar ucenicilor pentru a se convinge că Fiul lui Dumnezeu Întrupat a înviat din morți, împlinindu-Și lucrarea Sa de răscumpărare, și că va rămâne cu ei până la sfârșitul veacurilor în Sfânta Sa Biserică.
Mare și nespus este harul Domnului Iisus Hristos, că, după ce a biruit iadul și moartea prin învierea Sa, a ridicat firea noastră omenească la cer, la dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și la împărtășirea cu Sfântul Duh. A înălțat frământătura trupului Său, pentru a ne pogorî nouă slava Duhului. După ce Mântuitorul ne-a arătat existența pământească a lui Dumnezeu – prin învățătura și minunile pe care le serbăm pe parcursul anului bisericesc –, ne arată acum și existența cerească a omului. După ce L-am văzut pe Dumnezeu în om, El ni-l arată acum pe Om în Dumnezeu. Nu pentru Sine face aceasta, ci pentru noi și pentru a noastră mântuire, pentru ca să fie de acum înainte și pentru noi „precum în cer, așa și pe pământ”, pentru ca și noi să trăim de acum viață cerească, viață nouă, renăscută de Sus, din apă și din Duh, prin Botez și Euharistie, prin pocăință și cuminecare.
Înălțarea cu trupul la cer a Domnului întărește comuniunea Sa cu cei ce vor crede în El și duce „această comuniune la deplinătatea unei interiorități reciproce cu aceștia, datorită pnevmatizării culminante la care ajunge trupul Lui prin înălțare” [Ibidem, p. 191].
Prezența lui Hristos cu trupul omenesc, luat din Sfânta Fecioară, alături de ucenicii Săi, până la înviere, a fost împlinită de puterea Sa dumnezeiască arătată prin cuvântul evanghelic mântuitor vestit și prin minunile săvârșite, vindecând orice neputință din popor, alungând demonii și înviind morții. După Învierea Sa din morți, până la Înălțarea la cer, Iisus a intrat prin ușile încuiate și „Se afla împreună cu ucenicii Săi totdeauna” nu venind, ci „mai degrabă arătându-Se când voia”, spune Sfântul Grigorie Palama [Ibidem.].
Înălțarea cu trupul la cer a Fiului lui Dumnezeu și Fiul Omului a fost o așezare a Lui de-a dreapta Tatălui, întru slava pe care a avut-o din veci, după împlinirea jertfei Sale de mântuire a lumii. „După Epistola către Evrei, spune Părintele Stăniloae, Iisus Hristos Se înfățișează cu jertfa Sa în fața Tatălui și apoi Se așază de-a dreapta Lui, dar jertfa Lui are o veșnică putere să curățească pe cei ce cred (Evr 1, 4; 9, 17-24; 10, 12)” [Ibidem, p. 189].
„Înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui reprezintă deplina pnevmatizare și îndumnezeire a trupului Său omenesc, deplina umplere a lui de infinitatea dumnezeiască” [Ibidem, p. 190]. După înălțare, trupul Domnului, îndumnezeit în mod desăvârșit, nu Se mai arată vizibil și nu se contopește în dumnezeire, ci Se sălășluiește invizibil în cei ce cred în El.
Îndumnezeirea trupului nu aduce după sine doar o prezență spațială a lui Hristos, ci este „o prezență de adâncime și de înălțime spirituală, care se poate face sensibilă în diferite grade de intensitate” [Ibidem, p. 191]. Prezența lui Hristos în cei ce cred este simțită ca o prezență personală a Lui, dincolo de orice mijlocire corporală vizibilă, nu ca un „trup uriaș”, extins spațial, ci „ca trupul personal, dar invizibil al lui Hristos, așa cum l-a avut în viața Sa pământească”. „Alții, care n-au progresat la acest grad de simțire a prezenței personale a lui Iisus, simt efectele prezenței Lui; simt această prezență ca o putere care-i îndeamnă și le ajută la gânduri și fapte curate, bune, ca producând în ei o stare de pace, de bucurie” [Ibidem, p. 192].
Slava dumnezeiască la care S-a ridicat Fiul și intimitatea Sa cu Tatăl sunt explicate de Părintele Stăniloae prin aceste cuvinte: „Iisus Se află acum și cu trupul unde Se află cu dumnezeirea, pe tronul dumnezeiesc, pe treapta supremei autorități, pentru faptul că e plin și în trup în mod desăvârșit de infinitatea vieții și iubirii dumnezeiești. Fiul lui Dumnezeu nu mai trăiește o chenoză, o golire de slavă în umanitatea Sa, ci și umanitatea Sa e plină de slava dumnezeiască” [Ibidem.].
Înălțat la cer, Mântuitorul continuă lucrarea Sa împărătească, cea de Arhiereu și de jertfă, rămânând într-o stare permanentă de jertfă și de comunicare a acestei stări și nouă, prin împărtășirea liberă cu Trupul Său jertfit și cu sângele Său vărsat pe cruce [Ibidem, p. 194].
Taina aceasta a Înălțării și consecințele ei pentru noi ni le explică Sfântul Apostol Pavel când zice că Dumnezeu: „pe noi, cei ce eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos… și împreună cu Hristos ne-a sculat și împreună ne-a așezat în ceruri, în Hristos Iisus” (Ef 2, 5-6). Același Apostol Pavel ne spune ce dar mare am primit noi, pământenii, zicând: „voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col 3, 3).
„Intimitatea noastră, sau a Bisericii, în care Se află sălășluit Hristos după înălțare, spune Părintele Stăniloae, nu este ea însăși «tronul» unde Se află Tatăl cu Fiul. Tatăl cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimității noastre, pentru ca să poată veni în ea de acolo… Tronul dumnezeiesc e suprema treaptă a existenței, treapta de supremă transcendență, sau izvorul și fundamentul ultim și nesfârșit unde toate își au începutul și cauza…
Pe de altă parte, «venirea» lui Hristos și a Tatălui de pe tronul Lor în intimitatea noastră nu-i o mutare a Lor de la un loc la altul, ci numai pătrunderea Lor, sau a supremului fundament și izvor al existenței, în noi…” [Ibidem, p. 197].
Fericită este destinația noastră rânduită de Hristos și tocmai de aceea nu putem ajunge acolo oricum, ci numai împreună cu Cel ce a spus despre Sine că este „Calea” și „Ușa”. Numai „prin El avem… apropierea către Tatăl” (Ef 2, 18). De aceea, ne îndeamnă același Sfânt Apostol, „să intrăm în Sfânta Sfintelor, prin Sângele lui Iisus, pe calea cea nouă și vie pe care pentru noi a înnoit-o, prin catapeteasmă, adică prin trupul Său” (Evr 10, 19-20).
Credința fără fapte este moartă și nu este destul, ne avertizează Mântuitorul, să zicem „Doamne, Doamne” ca să intrăm în Împărăția cerurilor. Să nu uităm că nu putem fi vii în Hristos fără să omorâm „mădularele… cele pământești: desfrânarea, necurăția, patima, pofta cea rea și lăcomia, care este închinare la idoli…”, fără să lepădăm mânia, răutatea, defăimarea, cuvintele de rușine, „pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării…”, cum ne învață Sfântul Apostol Pavel (Col 3, 5-8).
Mereu primim semne că prin modul nostru de viață mâniem bunătatea lui Dumnezeu. Ce altceva sunt încercările de tot felul, bolile, epidemiile, inundațiile anuale și de mai multe ori pe an? Prin păcate întoarcem purtarea Lui de grijă pentru noi în mustrare, pentru că nu păzim libertatea pe care ne-a dăruit-o și ne facem iarăși, de bunăvoie, robi ai păcatelor. Și chiar mai mult, încurajăm și pe alții să le facă.
Mare păcat este coruperea morală a oricărui om, dar mai ales a copiilor și a tinerilor. Ce alt păcat a mai osândit Mântuitorul cu asemenea cuvinte: „Cine va sminti pe unul din aceștia mici care cred în Mine mai bine i-ar fi lui dacă și-ar lega de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare” (Marcu 9, 24)?! Și dacă S-a referit cumva aici la cine strică credința unui adult, oare nu cu atât mai vinovați sunt aceia care îi depărtează de la bun început pe copii și tineri de Dumnezeu, stricându-le mintea și inima mai ales cu imaginile desfrâului, adulterului și pornografiei, expuse pretutindeni, la televizor și în vitrine, în vorbe, gesturi și îmbrăcăminte?
Odată cu Înălțarea am serbat și Ziua Eroilor, a acelora care și-au dat viața pentru apărarea țării și a credinței strămoșești, pentru viitorul liber și curat al urmașilor noștri. Astăzi, pentru ca Dumnezeu să ne ocrotească și să ne ferească de vremuri tulburi trebuie să avem curajul unei credințe mărturisitoare statornice, să stăruim în rugăciune pentru pacea întregii lumi și înțelegere între popoare. Să-L urmăm pe Hristos și prin viața noastră bineplăcută Lui, împlinind poruncile Lui, în cadrul Bisericii Lui celei sfinte. Să ascultăm ce ne învață Sfântul Apostol Petru și să ne măsurăm viața după cuvintele lui:
„Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu…, iar această mântuire… vă mântuiește astăzi și pe voi… ca deschidere a conștiinței bune către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos, Care, după ce S-a suit la cer, este de-a dreapta lui Dumnezeu… Așadar, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmați-vă și voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul, ca să nu mai trăiască timpul ce mai are de trăit în trup după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.” (1 Ptr 3, 18-4, 2)
Cât de mare este taina credinței noastre! Pentru noi, Dumnezeu pe pământ; pentru noi, Om în ceruri, ca să ne unească cu Treimea, să ne umple de Duhul Sfânt. Duh este Dumnezeu și viața Lui ne-o dă nouă, să ne facă și pe noi duhovnicești, dacă voim. Să ne bucurăm de acest dar dumnezeiesc și să-l primim cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, ca înviați împreună cu Hristos, la Masa Împărăției. Să căutăm și să aflăm „cele de sus, unde Se află Hristos, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu”, Căruia fie slava, cinstea și închinarea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin!
† Dr. Laurenţiu,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului