Încă din ianuarie 1990, m-am numărat printre cei care au susținut reintroducerea orelor de religie în școală. Facultățile de Teologie au revenit și ele în cadrul universităților publice. După 35 de ani, în care manualele au evoluat, s-a creat un corp profesoral și s-au împărtășit experiențe, constatăm însă că rezultatul e mai curând modest. Dar ce am fi așteptat de la un rezultat impecabil? În primul rând, o corectă catehizare a elevilor. Viitorii adulți urmau să intre în viața lor de familie și în cea profesională cu o viziune judicioasă despre doctrina Ortodoxiei și despre relația religie-știință-democrație. În al doilea rând, o educație care cultivă solidariatea față de binele comun și dialogul interconfesional și ecumenic, lăsând în urmă fanatismul, idolatria, practicile magice, superstițiile și amalgamul sincretist. Nu se poate spune că am reușit prea bine în niciuna dintre cele două privințe fixate ca standard.
Evident că, în acești 35 de ani de la căderea comunismului, lumea s-a schimbat în mai toate privințele. România a devenit membru NATO și UE. Războiul s-a întors la porțile Europei. Revoluția internetului și, mai nou, cea provocată prin dezvoltarea Inteligenței Artificiale au transformat radical comunicarea socială, relațiile dintre realitatea fizică și cea virtuală, dar și modurile în care interacționăm, indiferent de domeniul nostru de activitate. Biserica Ortodoxă Română s-a adaptat evoluțiilor tehnologice și politico-sociale, însă odată cu apariția social media lucrurile au început să scape de sub orice control rațional.
Am urmărit fenomenul atât din perspectiva conștiinței ecleziale, cât și dintr-una antropologică. Am observat că magisteriul Bisericii este concurat tot mai des de auto-îndreptățirea cel mai adesea ignorantă pe care și-o arogă ”practicanții” unei religiozități populare fără cap și coadă. Secularizarea progresează umăr la umăr cu marketingul religios, în care fiecare își compune un ”meniu” favorit, așa cum oricine emite ”judecăți” și ”opinii” fără nicio responsabilitate pastorală sau chiar legală. Declarația subiectivă, pasiunea irațională și ”camerele de ecou” – cu aerul lor sectar – sunt la dezordinea zilei. Pe lângă clericii care confundă pastorația cu propaganda ideologică, avem și ”credincioșii” care sunt gata să dea lecții de ”teologie” oricui îi ascultă. Stări difuze de revoltă, tonuri peremptorii, certitudini neclintite apar pe seama unor conturi de social media care uzurpă identități, vorbesc în numele ”Ortodoxiei”, exclud ”eretici”, blesteamă ”dușmani”, înfierează ”trădători”.
Sigur că BOR are încă monopolul ”comunicatelor” oficiale. Propriile instrumente de presă. Paginile și publicațiile eparhiale, sau cele ale unor ierarhi. Are și purtătorii săi de cuvânt autorizați, sau personalitățile recunoscute pentru viața lor curată, ziditoare și dedicat misionară. E însă clar, din păcate, că jungla internetului acoperă cu lianele sale sufocante aceste surse legitime de menținere a dreptei credințe. Balastul atârnă grav. Mii de auto-intitulați ”apărători ai Ortodoxiei” difuzează amestecuri de ”spiritualitate” New Age, false miracole, teorii ale conspirației, teze ostile științei, poziții radical filetiste și mesaje împotriva UE și NATO, fără ca BOR să le poată opri sau filtra, pentru că, nu-i așa, democrația înseamnă, printre altele, o completă libertate de exprimare.
Dintr-un dorit și necesar ”factor” de unitate spirituală națională și educație creștină pentru virtuțile personale sau civice, magisteriul ecleziastic, uzurpat printr-o ”privatizare” sălbatică, ajunge să coexiste haotic cu toată această masă de informații false și discursuri pline de ură, care desfigurează spiritul Evangheliei și mistifică pestriț vastul cuprins al tradiției autentice. Nu e de ajuns să deplângem situația. Trebuie să ne gândim și la modalitățile de a o îndrepta, dacă acest deziderat nu e tardiv și deja nerealist. Un preot de azi, cu veritabilă vocație teologică și pastorală, animat de dragoste adevărată pentru Biserica lui Hristos seamănă tot mai mult cu un dresor în cușca cu lei. Sau cu un glasul care strigă în pustie. Cea mai de seamă sarcină a corpului eclezial este cruciada pentru regăsirea discernământului duhovnicesc, dincolo de pietismele populare exacerbate și de impuritatea dezbinărilor create prin partizanat politic. Vom fi oare demni de această îndatorire limpezitoare?
Teodor Baconschi