(Adrian Popescu, „Și Dante poate fi cenzurat?”, Casa Cărții de Știință, 2024, 144 pag.)
În „Arhipelagul” său, Cezar Boghici scria despre miza poeziei lui Adrian Popescu, ce face ca omul să se întoarcă la adevărată lui natură pariind pe Dumnezeu, amintind de celebrul pariu al lui Pascal. De aici, poate, originalitatea liricii lui Adrian Popescu ce se bucură de „atmosfera tainic-inițiatică” ce-i înconjoară poemele.
Într-un recent studiu al criticului Florin Șindrilaru dedicat poetului (Șapte poeți. Eseuri, cronici, comentarii), i se recunoaște „spiritul luminos, religios și diafan ce răspunde, prin lirica sa dominată de un spirit franciscan, contemplației liberatoare cultivate de Daniel Turcea – poetul care, în lirica sa, marchează alegoric un drum de la entropia incontrolabilă la epifania izbăvitoare”.
Cred că această inspirată alăturare poetică își poate găsi o posibilă explicație într-unul din eseurile cărții de față intitulat „Dante și Efrem Sirul”. Lectura lui m-a făcut atent la observațiile lui Dan Cristea pe marginea poemelor din „Planetă dificilă“, în care remarca spiritul erudit al poetului ce are „plăcerea incursiunilor istorice și a cernerii straturilor culturale printr-o anume subtilitate a unghiului de vedere”.
Acesta ar fi contextul câtorva observații pe marginea noii cărți a lui Adrian Popescu. Într-o cronică la această carte, Răzvan Voncu observa că „adevărata cultură nu are nevoie să ridice tonul pentru a convinge. Argumentul, ideea, analiza, sunt instrumente care… vor fixa în memoria colectivă adevărul”.
Acest lucru îl face Adrian Popescu în cartea de față ce adună inspirat o selecție de eseuri apărute în rubricile ținute în revistele „România literară” și „Ramuri”, în colecția “Scriitori aleși”, coordonată de distinsa Irina Petraș.
M-am apropiat de această carte cu un anumit interes pentru autor și titlul ei și am început s-o citesc ca pe un text masoretic, adânc mișcat de profunzimea spirituală a textelor care te conving prin simplitatea și logica argumentării ce nu au ca scop valorificarea erudiției autorului, ci țintesc limpezirea temei pe care o aduce în discuție. Citind și aceste texte m-am dumirit de ce Florin Șindrilaru îl numește „blândul, credinciosul și cuviinciosul Adrian Popescu”, iar Răzvan Voncu „delicat reprezentant al spiritualității creștine în literatura actuală”. Eu l-aș numi, pentru literatura română, „Adrian Teologul”, în bunul reflex al spiritualității creștine ce se bucură de teologia unui Grigore Teologul sau Simion Noul Teolog.
Cine parcurge textele sale cu atenție nu poate face abstracție de valențele teologice care dau textelor o anumită savoare filocalică, amintindu-ne și de romanele sale „Cortegiul magilor“ sau „Tânărul Francisc”.
Întoarcerea la temeliile literaturii europene, de care amintea Răzvan, găsește în eseistul Adrian Popescu un aliat redutabil, care scrie în cunoștință de cauză despre teme spirituale pe care le cunoaște din interior. Părerile lui nu sunt doar opinii ci sunt filtrate de conștiința mărturisirii pentru că știe că una din exigențele creștinului este să-ți fundamentezi credința prin experiență personală. Ne face să înțelegem că trăirea creștină nu este o opțiune exterioară omului, ci există doar înăuntrul vieții reale și constă în trăirea ei creștinește, iar argumentul lui forte îl constituie în acest sens eseurile din ultima parte a cărții cuprinse sugestiv sub titlul„Spiritualia”.
Chiar și atunci când dă senzația că se războiește cu „aberațiile progresismului” o face în duh irenic arătând ce se poate pierde prin nevedere sau excludere fie că vorbim de literatură sau spiritualitate, de Est sau Vest.
Articolele din „Spiritualia” dezvoltă câteva teme din perspectiva raportului dintre credința creștină și lumea modernă, care vizează nu doar răceala religioasă a contemporanilor noștri (vezi „Uzurparea Crăciunului”), cât și cultura pluralistă și secularizată a lumii care se simte suprasaturată de concepte creștine pe care nu mai vrea să le valideze (vezi „Theologia serva philosophiae”).
Adrian Popescu e conștient că universul simbolic unitar al trecutului, cu caracter eminamente creștin, este profund fragmentat azi, iar cultura pluralistă și seculară a dus la o „dictatură a relativismului” care, după cuvântul cardinalului Joseph Ratzinger, „nu recunoaște nimic drept definitiv și lasă, ca ultim criteriu, doar propriul eu și dorințele lui”. În acest context ar fi de lecturat două eseuri din cartea de față: „Un papă al rigorii inefabile” și „Două discursuri ale cardinalului Joseph Ratzinger”, în care, cuviinciosul Adrian, ne conduce spre a putea înțelege cuvântul papei: „Cine are speranță trăiește diferit, i-a fost dat o viață nouă”. Iar ca să înțelegem mai bine acest mesaj ne poartă „în adânc” amintindu-ne în eseul „Când biografia devine firesc hagiografie”, despre o tulburătoare carte: „Martori ai fericirii. Șapte vieți de sfinți români“, care recuperează o parte din martiriul episcopilor greco-catolici din perioada comunistă care au trăit „Adevărul mai presus decât viața lor”. La fel de tulburător este și eseul următor: „Antologia mărturiilor uniților”, o recenzie la cartea „Credința sub teroare. Memorialistica greco-catolică de detenție și domiciliu forțat“, ce dezvoltă imaginea lăsată de gândul papei spre viața nouă trăită cu speranță, indiferent de greutatea crucii purtate.
Nu poți trece indiferent peste nici un eseu din carte, nici când face teologie ca în „Spiritualia“, nici când face istorie literară în „Portrete în cărbune“, ce mi-a amintit de „Oamenii” lui Ștefan Baciu din „Praful de pe tobă”. Portretele lui Adrian Popescu sunt pline de evocări care aduc în atenție nu doar oameni și cărți, ci prietenii de viață începând cu cei de la Cenaclul „Echinox”. Și poate, ca să înțelegem valoarea eseurilor sale, m-aș folosi de descrierea pe care autorul o face cronicilor lui Dan Cristea „Mi-am dat seama încă o dată cât efort și câtă reflecție presupune scrierea unei cronici adevărate, câtă informație la zi, câtă experiență de lectură necesită; cât fler îți cere fixarea exactă a locului unui autor în literatura propriei limbi și, pe cât este posibil, în perspectivă europeană. Nu știu prea mulți cititori de reviste că o frază frumoasă și esențială, uneori, se naște miraculos, alteori, pretinde dăruirea totală a scriitorului, o muncă de șlefuitor de lentile critice, o combustie care să unească părțile și să le confere un sens general”.
În aceasta cheie ar trebui citite aceste eseuri iar drept reper aș indica „Marginalii la un eseu despre paradis”, în care analizele din Paradisul dantesc ale lui Horia Patapievici se întâlnesc ideatic cu cele ale romanistului helvet Theophil Spoerri, din a sa erudită și captivantă carte„Dante și literatura europeană. Imaginea omului în structura limbii”, chiar dacă în „teologia literară”, pe care o practică și ca formă de mărturisire a credinței, nu poate fi de acord cu anumite idei ce lezează buna cuviință creștină sau raportarea corectă la învățătura Bisericii pe care o cunoaște nu doar la nivelul conceptelor ci o practică în modul său de viață.
Astfel ne putem întoarce către prima parte a cărții ce reunește eseurile despre Dante ale cărui versuri au „prospețime și putere transfiguratoare” în ciuda contestării lor de „agresiva anticultură progresistă”. Adrian Popescu face în acest sens un adevărat „examen clinic al aberației numită progresism”, din perspectiva lui Dante și a operei sale nemuritoare „La Divina Commedia”, de fapt a nevoii de a rămâne în „spiritualitatea Bătrânului Continent prin salvarea tradiției majore a mapamondului“. „Urmele” lui Dante pot fi regăsite în paginile primului capitol prin mulțimea referințelor literare, istorice, geografice și artistice.
Un plus de atenție față de două eseuri din carte „Dante și Francisc de Assisi” și „Dante și Efrem Sirul”, ne fac să înțelegem, dacă mai era cazul, erudiția plină de smerenie a autorului, în duhul cel bun al „Tânărului Francisc”.
Este clar că în societatea pluralistă în care viețuim ne revine responsabilitatea de a ne alege harta de valori care să ne călăuzească în viață și să ne structureze personalitatea. Mentalitatea utilitaristă de azi pierde din ce în ce mai mult patrimoniul cultural al credinței prin lipsa reperelor, iar Adrian Popescu ne invită la o reflecție serioasă în acest sens prin cartea de față. Să-l citim bine înainte de a-l cenzura!
pr. Cristian Muntean