Există o aparentă cezură între viața noastră marcată de secularizare și dorința sinceră a oricărui creștin de a-și îmbunătăți viața spirituală, inclusiv pe calea culturii teologice mai înalte. În fapt, trăim după chipul acestei lumi – cu materialismul ei egoist – dar avem tot dreptul (și destule șanse) să nu ne limităm la el, tocmai pentru că ”nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4,4). E suficient să urmărim cărțile patristice și literatura patericală, filocalică, de care librăriile noastre (bisericești) nu duc lipsă, întrucât suntem finalmente liberi să-i traducem în românește pe marii autori duhovnicești, iar ”secerișul e mult”. Unii s-au obișnuit cu asemenea lecturi, alții le descoperă accidental, sau prin recomandări țintite. Mai curând acestora din urmă le atrag atenția, aici și acum, asupra noului volum apărut sub coordonarea Părintelui ieromonah Agapie Corbu: ”Dulceața Scripturilor” și lumina ochilor. Părinții sirieni ca tâlcuitori biblici (Editura Sf. Nectarie, 2024, 358 p).
Cei atenți la dinamica de fond a Ortodoxiei românești au luat deja notă de faptul că Părintele Agapie Corbu (autorul unei eminente lucrări doctorale despre Sf. Grigorie de Nyssa ca tâlcuitor al Scripturii) și-a asumat de mai mulți ani misiunea sistematică de a conecta Biserica noastră cu ”Atlantida” literaturii creștine siriace din înfloritoarele veacuri pre-islamice. Fascinația intelectuală față de marii spirituali de limbă siriacă a cuprins multe autorități europene din sfera studiilor patristice. Firește, asta nu înseamnă că renegăm ceva din – sau că situăm pe un plan secund – ”clasicii” de limbă greacă ai gândirii din primul mileniu – începând cu strălucita constelație a Părinților Cappadocieni – ci numai că le asociem, într-o splendidă complementaritate, o seamă de nume care au dispărut de pe radarul savanților și din conștiința Bisericii sobornicești din motive conjuncturale de care nu mai trebuie să ne împiedicăm astăzi. Chiar la pomenita editură arădeană a luat ființă colecția Philocalia Syriaca, care include texte din sf. Isaac Sirul, Avva Iosif Hazzaya, Toma de Marga, Ioan Bar Kaldun, Ișodenah de Basra și Dadișo Qatraya, alături de opusuri de sinteză istorică semnate de Raymond Le Coz sau (ilustrul) savant oxonian Sebastian Brock, recunoscut în mediile erudite ca ”patriarh” al siriacisticii contemporane.
În volumul recent, la care m-am referit, sunt reunite studiile unor specialiști de anvergură de pe tot continentul: Sebastian Brock însuși, până la Craig E. Morrison, René Roux, Paolo Bettiolo, Kristian S. Hill, Mons. Behnam M. Boulos Sony, Sabino Chialà, Paolo Raffaele Pugliese, fără a omite contribuțiilor compatrioților noștri: Preasfințitul Părinte Benedict Vesa, Părintele Agapie Corbu și tânărul ieromonah Filothei Vîlcu, doctorand care lucrează în prezent la o teză despre Viața lui Rabban Iosif Busnaya. Toți cei citați sunt personalități avizate, cu bibliografii convingătoare, perfect acomodați cu obiectul lor de cercetare. Cu toții devin călăuzele creștinului dornic de teognosie, odată ce se încumetă să cartografieze universul delicat, subtil și ”exotic” al giganților trăirii mistice din spațiul cel mai apropiat, probabil, de ceea ce va fi fost paradisul terestru. Și tocmai respectiva pleiadă de hermeneuți conferă o valoare singulară antologiei coordonate de Părintele Agapie Corbu: avem în mână un neprețuit vademecum grație căruia putem surprinde și asimila specificul unei spiritualități insolite, dominate de sensibilitatea poetică și imaginarul semitic. De vreme ce siriaca este un dialect oriental al limbii aramaice – în care s-a exprimat însuși Domnul Iisus Hristos – accedem prin autorii care au utilizat-o în primul mileniu mult mai aproape de nucleul originar al Revelației dumnezeiești…
”Așa cum se va putea constata – observă de altfel coordonatorul volumului – exegeza duhovnicească a Părinților sirieni contrazice prejudecăți destul de răspândite, întrucât ea niciodată nu e o speculație spiritualistă, nu e delir alegorizant, nu e cabală numerologică, nu e vânătoare de sensuri lacrimogene, ci este întotdeauna rezultatul întâlnirii tâlcuitorului cu Hristos în cuvintele Scripturii și a modelării omului său lăuntric prin înțelesurile insuflate de El.” Și cine nu și-ar dori să trăiască – sau măcar să-și reprezinte mental – o asemenea experiență?
Teodor Baconschi