La sfârșitul anului abia trecut, Sorin Dumitreascu s-a mutat la Domnul. Avea 78 de ani. Se născuse într-o bună familie bucureșteană. Țin minte casa lui florentină, dintr-un scuar de lângă Calea Moșilor, unde am petrecut sute de ore de voie bună, în cele mai selecte companii. Elev al marelui Corneliu Baba, Sorin Dumitrescu s-a afirmat din tinerețe ca vârf al generației sale de artiști plastici. Nu a făcut niciun compromis cu regimul comunist. S-a împrietenit cu poetul Nichita Stănescu și i-a ilustrat minunat mai multe volume. Era un stâlp al boemei implicit disidente, în anii de plumb ai dictaturii lui Ceaușescu. Nu i-a ajuns această formă de viață și creație sub cenzură, la limita protestului, într-un ethos clandestin. Poate și faptul că avea atelierul într-o clădire de stil Carol I, pe strada Venerei, aproape de biserica Silvestru, l-a făcut să descopere Biserica mare, cu majusculă: a devenit un ucenic al Părintelui Constantin Galeriu, unul dintre rarii preoți care-și ”permiteau” nu doar să slujească la sfântul altar, ci și să predice Cuvântul lui Dumnezeu în deșertul spiritual al epocii marxist-leniniste.
Prin călăuzire duhovnicească și intense lecturi, boemul cultivat și agnostic a devenit astfel un apologet al Ortodoxiei, alături de artiștii din grupul Prolog. Nu pot uita expoziția ”Hipersemne”, deschisă de Sorin Dumitrescu în anii 80, la sala Dalles. Ea anticipa, într-o formă încă abstractă, dedarea artistului cu predania mistică a Bisericii din catacombe: n-am înțeles decât mai târziu că acel discurs estetic încifrat era o punte peste timp cu spiritualitatea celor adunați, după război, și în plină sovietizare, în cenaclul ”Rugului aprins”, de la mânăstirea Antim.
Am vizitat acea expoziție, vorbind, ca liceean, cu artistul, însă prietenia noastră s-a născut abia în decembrie 1989, când ne-am regăsit în ”Grupul de reflecție pentru înnoirea Bisericii”. Atunci a luat foc deceniul de maximă implicare misionară și apologetică a lui Sorin Dumitrescu, total închinat deja iconografiei răsăritene. Artistul plastic mustind de talent literar, cultivat și anticomunist, a reușit să facă din anii 90 tribuna tuturor recuperărilor și îndrăznelilor. După ce mi-am susținut doctoratul la Sorbona, Sorin Dumitrescu mi-a propus să conduc editura ”Anastasia”, unde am publicat peste 100 de cărți fundamentale, din aria elitei interbelice și teologia ortodoxă unversală (ruși în exil, mari teologi ai icoanei, învățați catolici: unul și unul). ”Domnul Sorin”, cum îi spuneam, cu afecțiune filială, organiza în paralel zeci de expoziții la galeria ”Catacomba” (din demisolul au aspect medieval de la Muzeul Colecțiilor), ținea neabătut pagina ”Lumea creștină” din ”România liberă” (care avea pe atunci tiraje amețitoare) și își pregătea teza de doctorat despre arta sacră din vremea lui Petru Rareș. Un vulcan! O colecție explozivă de înzestrări eminente, dedicate slavei lui Dumnezeu.
Desigur că acest mirean cu uriașe energii a deranjat. A spus adevăruri supărătoare. Dotat cu enorme calități, pe măsura unor viscerale defecte, a reușit să se certe cu mulți, dar a rămas autentic, sincer, prezent și mărturisitor. Când eram ambasador al României pe lângă Sf. Scaun, el a făcut iconostasul bisericii de la Scala Coeli, frumoasa biserică datorată lui Giacomo della Porta, pe locul martiriului Sf. Apostol Pavel. Spre zenitul vieții, a devenit academician. Un academician însingurat. După moartea soției, graficiana Doina Dumitrescu, autoarea frumoaselor coperte ale suteleor de volume publicate la ”Anastasia”, pictorul a intrat într-o treptată eclipsă, nu doar socială, ci și cognitivă. Am apucat să-l revăd, în noul său atelier de pe strada Mihăileanu, când proiecta o frescă a martirilor Brâncoveni și era încă lucid. Apoi s-a lăsat peste duhul său tumultuos, un soi de întuneric expiator, ca un urcuș al Golgotei.
Generațiiile mai noi nu mai știu cât a contat acest intelectual laic pentru înzdrăvenirea Ortodoxiei post-comuniste. Textul de față, nedrept de sărac, în raport cu darurile mereu activate ale acestui om complex, sensibil și creativ, încearcă să-i îndemne pe acești tineri pe urmele unui magistru pe care prea mulți l-au ignorat și care l-a urmat pe Hristos în efervescența unei libertăți personale pline de roade. Îngropat la Bellu, în cavoul familial, Sorin Dumitrescu rămâne o marcă vie a epocii sale și un om de vădită valoare, care n-a pregetat să sufere pentru adevărul Evangheliei. Dumnezeu să-l odihnească în pace, să-l numere printre drepții Săi și să ne dea tututor, în aceste vremuri turbulente, puterea de a-l prețui pentru tot ce ne-a lăsat moștenire.
Teodor Baconschi