Fericitul și de-Dumnezeu-purtătorul Părintele nostru Serafim s-a născut în douăzeci și șapte de zile ale lui octombrie 1912, în satul Totoi, din județul Alba, primind la botez numele Sfântului Dimitrie Izvorâtorul-de-Mir. Părinții săi, Nechifor și Catalina, oameni simpli și mult trudiți, i-au fost primii dascăli întru cele bineplăcute lui Dumnezeu, chipul maicii sale având să îi rămână întipărit ca „floare a bunătății” și icoană a dragostei iertătoare.
Încă din pruncie, a fost rănit de dragostea lui Hristos Domnul și în toate căuta a nu da întâietate celor lumești față de cele dumnezeiești, încălzindu-și inima cu rugăciunea și hrănindu-și mintea cu știința de carte.
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi îndrumă pașii către Academia Teologică Andreiană de la Sibiu, unde avea să fie remarcat ca „unul dintre cei mai distinși studenți (…), la bună purtare, ca și la carte” , „un student foarte bun și foarte sărac”. La finalizarea studiilor teologice, văzând lucrarea cea bună a studentului său, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, rector al Academiei în acea vreme, avea să îl recomande în postul de secretar. Astfel intră în atenția mitropolitului Nicolae Bălan, care îl va ocroti cu grijă părintească. Ca unui tată, îi va mărturisi dorința sa de a căuta mai cu fierbinte dragoste pe Hristos prin asumarea îngerescului chip monahal, zicându-i: „M-a preocupat de mult timp problema monahismului și m-am silit să mă formez eu însumi pentru această mare chemare, încă fiind student în Academie. În acești din urmă doi ani mi-am pus adeseori întrebarea dacă pot să fiu întreg, cu trup și suflet, pentru această jertfă. M-am frământat singur cu această întrebare, fără să dau voie oamenilor să intervină în preocupările intime ale sufletului meu. I-am lăsat să creadă ce vor.”.
În luna noiembrie 1938 primește, prin mâna ierarhului său, harul hirotoniei întru diacon și la scurt timp este trimis în preafrumoasa arenă a nevoințelor monahale din Sfântul Munte Athos, „cu scopul de a studia și a se împrieteni cu viața duhovnicească de acolo, supunându-se îndeletnicirilor spirituale ale Cuvioșilor ce petrec în mănăstirile din Sfântul Munte”. Însoțit de Sfântul Cuvios Arsenie de la Prislop, se așază la Chilia Sfântului Ipatie, unde se va nevoi vreme de 6 luni, sub ascultarea ieroschimonahului Teodosie Domnariu, starețul Chiliei, și primind sfatul duhovnicesc al marelui nevoitor isihast Cuviosul Antipa Dinescu. Mult folos duhovnicesc a câștigat în urma acestei petreceri, modul de viețuire aghiorit, disciplina monahilor, râvna și jertfa acestora pentru apărarea dreptei credințe statornicind întru sine gândul de a intra în monahism.
La sfatul mitropolitului Nicolae, mai zăbovește vreme de aproape un an la Atena, spre a deprinde limba greacă și a audia cursurile Facultății de Teologie. Ca „o slugă bună și credincioasă” a făcut să rodească această ascultare prin traducerea unor pasaje din scrierile Sfinților Ioan Hrisostom și Vasile cel Mare, precum și ale unor Părinți filocalici, mărturie despre acestea stând cuvântul Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae la începutul Filocaliei sau cele apărute în publicațiile vremii.
În ascultare deplină față de ierarh, se întoarce în țară și se așază în ctitoria Sfântului Constantin Vodă Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, făcându-se lucrător la rezidirea acesteia împreună cu Sfântul Cuvios Arsenie de la Prislop, în vremurile tulburi ale celui de al Doilea Război Mondial. La 15 zile ale lui ianuarie 1941 primește hirotonia întru preot și, la scurt timp, de Praznicul Izvorului Tămăduirii, este fericit a primi, din mâna ierarhului său iubitor, tunderea în monahism.
Primind în chip stăruitor povața mitropolitului Nicolae și încă în vremuri tulburi de război, va petrece vreme de mai bine de un an în Germania și Austria, unde va învăța limba germană și va cunoaște îndeaproape suferința omenească.
Mult ostenindu-se întru ascultare și smerenie, a fost numit stareț al Mănăstirii brâncovenești în anul 1944, nevoindu-se cu aceasta timp de 10 ani, în vremurile de început ale regimului prigonitor comunist. Statornicindu-se cu lucrarea cea duhovnicească la Sâmbăta, a împodobit această veche ctitorie cu frumusețea darurilor celor dumnezeiești, căci, pe lângă buna rânduială a celor din afară ale mănăstirii, a așezat în bună rânduială și cele dinlăuntru ale celor care căutau ridicare de sub povara păcatelor.
Prin lucrarea lui Dumnezeu, Sfinții Cuvioși Arsenie de la Prislop, Dometie cel Milostiv de la Râmeț și Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta s-au aflat într-o preafrumoasă însoțire încă din cele ale vieții. De Praznicul Înălțării Sfintei Cruci al anului 1949, la vechea Mănăstire de la Prislop, Sfântul Cuvios Dometie avea să primească tunderea în monahism din mâna Sfântului Cuvios Arsenie, avându-l ca naș și îndrumător duhovnicesc pe Cuviosul Serafim de la Mănăstirea Sâmbăta.
Preablând povățuitor, cu dulceața cuvintelor sale odihnea sufletul și cu răcoarea Duhului cea izvorâtă prin rugăciunile sale stingea arșița necazurilor. Nu a pregetat a lucra harul cel primit prin Taina Preoției și ca un părinte îndemna, prin cuvânt și prin faptă, ca „din toate ale noastre să se arate că Hristos este între noi și în noi”. Așa se face că mulțime mare de credincioși căutau a-l avea în mijlocul lor și bucuria sa era împlinită văzând că Hristos Domnul se propovăduiește atâtor inimi însetate.
Multora s-a arătat ca icoană a smereniei, chip al blândeții, iubitor de aproapele, cald povățuitor și de Hristos iubitor, daruri izvorâte din lucrarea cea tainică a Duhului petrecută în inima sa. Dreptar al statorniciei, s-a jertfit, vreme de jumătate de veac, în Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus până la trecerea sa la Domnul în 20 ale lunii decembrie 1990.
Despre acest părinte duhovnicesc cu viață sfântă, de-Dumnezeu-văzătorul Ieromonah Teofil Părăian, ucenicul cel apropiat al Sfântului Serafim cel Răbdător, avea să grăiască în cuvinte pline de lumină, descriindu-l ca pe „un om de care s-au bucurat oamenii”, care răspândea bucurie în jurul lui:
„Tare mi-e drag părintele Serafim, pentru pogorămintele pe care le făcea, pentru inima lui de părinte, pentru inima lui de frate, pentru inima lui de prieten, pentru faptul că era odihnitor de oameni, pentru faptul că aducea bucurie în jurul lui, pentru faptul că aducea seninătate în jurul lui. […] a fost bun, învăluitor, odihnitor, a fost un om de care s-au bucurat oamenii, așa că și el a fost mare”.
Iar despre ispitele pe care le-a întâmpinat la începutul ostenelilor monahicești, același Părinte Teofil mărturisește sfatul pe care l-a primit de la Sfântul Serafim, care l-a îndemnat să își statornicească atenția nu pe modul în care ar putea fi de folos semenilor, ci pe acela de a deveni „organ” lucrător al lui Dumnezeu în viețile acelora:
„Totuși la început mi-au venit și niște gânduri, un fel de nedumeriri, un fel de întrebări, că, oare, cum voi putea eu să-i ajut pe oameni prin rugăciune. Cum voi putea să-i ajut eu pe oameni la mănăstire? Și am avut atunci un duhovnic, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Serafim Popescu, și a zis către mine așa: «Măi frate, nu te gândi tu cum să-i ajuți pe oameni. Ci pregătește-te în așa fel ca să-i ajute Dumnezeu prin frăția ta». Și mi-am dat seama că a avut dreptate”.
Cuvântul Sfântului Cuvios Serafim de a purta grijă de suflet și a căuta mai cu osârdie viața cea veșnică decât lucrurile trecătoare rămâne mărturie a încrederii sale nezdruncinate în lucrarea lui Dumnezeu și îndemn de urmat pentru tot omul:
„Un suflet ai tu, tinere, care stai senin în pragul vieții, și de el îți vei da seama dacă-l vei pierde în păcate neiertate. Sufletul tău curat și luminat de Duhul Sfânt ești dator să-l păstrezi pentru Dumnezeu din ceruri. Un suflet ai tu, frate în amiaza vârstei, nu ca să te voinicești cu el în pofte și în păcate, ci ca, prin el, să dobândești acea cumpătare bărbătească care șade bine omului virtuos și bine socotit. Un suflet au părinții a căror vârstă înclină spre apusul vieții, ca să adune într-însul înțelepciunea sfântă pe care s-o lase drept moștenire urmașilor. Un suflet avem fiecare: tânăr sau bătrân, femeie sau copil, sărac sau bogat, ca prin el să luăm cunoștință de Dumnezeu și să ne înfrățim cu toții în același gând curat de mântuire. În fața lui Dumnezeu, cât privește mântuirea sufletului, suntem cu toții egali, având dreptul și datoria să ostenim pentru câștigarea fericirii veșnice.
Pentru acest suflet și mântuirea lui s-a zidit lumea cu toate frumusețile ei. Pentru suflet a venit în lume Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, a propovăduit Evanghelia Sa, S-a răstignit și a înviat din morți. Pentru suflet ne-a lăsat Dumnezeu așezământul Sfintei Biserici și tainele ei dumnezeiești ca să ne călăuzească în această viață spre ținta cea din urmă a mântuirii.
Ferice de cine-și dă seama de sufletul său și trăiește în această lume cu dorința de a-l lumina și a-l pregăti pentru viața veșnică!”
Luând seama la viața cea bineplăcută lui Dumnezeu a Sfântului Cuvios Serafim, cel ce s-a ostenit în Mănăstirea Sfântului Constantin Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, să punem în lucrare sfatul său cel duhovnicesc și împreună să îi aducem această puțină cântare de laudă:
„Pe râvnitorul dragostei dumnezeiești, pe împodobitorul chipului monahicesc, cel ce a strălucit în Mănăstirea Luminatului Constantin, veniți toți credincioșii să îl lăudăm pe grabnicul ajutător, cu mulțumire cântându-i: Bucură-te, Cuvioase Serafim, de-Dumnezeu-purtătorule!”
Drd. Nicolae-Toma Posa