„Duhul Sfânt unește pe toți și de aceea sfinții sunt aproape de noi; și când ne rugăm lor, atunci, prin Duhul Sfânt, ei aud rugăciunile noastre și sufletele noastre simt că sfinții se roagă pentru noi.” [Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 176] Aceste cuvinte simplu meșteșugite, dar adânci duhovnicește ne fac limpede întrucâtva imboldul ostenelii celor care au voit a aduce prinos de cinstire purtătorului de Hristos Ipatie, ierarhul Gangrelor – poate nu prea cunoscut unora, dar într-atât de apropiat acestor ostenitori încât să-l numească „sfântul nostru iubit” [p. 9] –, prin apariția unei lucrări dedicate vieții acestuia, cu titlul „Sfântul Sfințit Mucenic Ipatie, tămăduitorul cel preaminunat”.
Sumarul sinaxar dedicat zilei de 31 martie prin care Sfântul Ipatie se face cunoscut creștinilor este frumos împodobit, „cu discernământ” [p. 9], în acest volum fascinant, încă de la prima vedere, prin elementul grafic de excepție. În prefața volumului, starețul Ignatie dimpreună cu obștea Chiliei Sfântului Ipatie semnalează faptul că lucrarea „prezintă viața Sfântului Ipatie pornind de la icoanele-frescă cu scene din viața acestuia, zugrăvite în biserica Chiliei de către pictorul-iconar Ioan Popa. În paralel, am introdus și texte imnografice din slujba Sfântului, tradusă în limba română, respectând canoanele metricii bizantine, de către diaconul Cornel-Constantin Coman” [p. 10].
Textul, purtând semnătura bine cunoscutului scriitor Sergiu Ciocârlan, respiră un duh cuviincios – dacă este îngăduită exprimarea –, cuvintele bine-chibzuite conturează pe hârtie icoana vieții unui sfânt îndreptate, deopotrivă, spre Dumnezeu și spre om, iar întreaga lucrare dă mărturie despre bogăția și frumusețea Ortodoxiei – care sunt sfinții Săi. Și pentru că viața nici unui sfânt nu grăiește despre sfânt în sine, ci despre Cel pe care L-a iubit – adică pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat –, și viața Sfântului Ipatie întărește acest lucru.
Provenind dintr-o familie de creștini evlavioși ce viețuia „din moși-strămoși” pe meleagurile de pe coasta Mării Mediterane, din partea de sud a Anatoliei, Sfântul Ipatie, de mic copil, s-a făcut remarcat prin „duhul osârduitor spre înțelepciunea cea de Sus […], deja ajuns la măsura celor chibzuiți” [p. 14]. Am vrea să ne oprim asupra a două momente din viața acestui Plăcut al lui Dumnezeu, având nădejde că cele câteva rânduri vor fi un imbold spre mai multă cinstire și spre lectura textului „inspirat” [p. 9] al cărții.
Unul dintre momentele care ne-au atras atenția se petrece în prima parte a vieții Sfântului Ipatie. Încă foarte tânăr fiind și primind binecuvântarea părinților de a se adânci în nevoința cea duhovnicească, acesta căuta fără preget singurătatea pentru a-și închina zilele Domnului. Dar cu cât mai mult se ascundea, cu atât mai mult era căutat de oameni, apreciat fiind ca om al lui Dumnezeu. Pentru aceasta fuge în pustietățile Ancyrei, departe de ținuturile natale. Aici se întâlnește cu un Părinte duhovnicesc cu experiență – întâlnire care va marca viitorul tânărului doritor de osteneală duhovnicească. Ceea ce credea Sfântul Ipatie că este calea cea bună pentru pocăință – părăsirea lumii în adâncul pustiului – nu era calea rânduită lui de Dumnezeu. Prin cuvintele bătrânului pustnic, acesta înțelege că „Domnul are planul Său, care e altul decât ceea ce ți-ai propus tu”, pentru că „se poate sluji Domnului și în cetate” [p. 18]. Am ținut să precizăm acest moment – peste care se poate trece cu ușurință din inerția lecturii – nu atât pentru a scoate în evidență virtutea Sfântului, cât pentru a semnala chemarea călăuzitoare necontenită pe care Dumnezeu o face omului, care este o lucrare specială în virtutea cunoașterii celor dumnezeiești și a mântuirii. Folosul fiecăruia stă în răspunsul pe care îl dă acestei chemări dumnezeiești – iar tânărul Ipatie a urmat voia lui Dumnezeu, dând ascultare cuvintelor bătrânului dascăl și întorcându-se în cetate, nu înainte de a se nevoi o perioadă și prin pustietăți.
Al doilea moment pe care voim a-l oferi spre meditare se petrece în ultima parte a vieții Sfântului, chiar în clipa în care acesta este omorât cu pietre de urâtorii dreptei-credințe, de adepții lui Novat și ai lui Arie. În momentul în care este ispitit să facă o minune ca să se izbăvească de la moarte, mărturisitorul dreptei-credințe Ipatie – prin cuvintele inspirate ale autorului – exclamă că „nu e nici o minune mai mare decât aceea de a pecetlui cu sânge mărturisirea de credință cea adevărată luată de Părinți la Soborul cel Dintâi” [p. 115]. Aceste cuvinte ne obligă la o reconsiderare a percepției personale asupra minunilor. Pentru omul lui Dumnezeu, nu există minune mai mare decât a-și da viața pentru Adevăr. Pentru Sfântul Ipatie, aceasta a coincis cu mărturisirea Adevăratului și Unicului Dumnezeu, cel în Treime slăvit. Lucrul acesta se va vedea lecturând evenimentele petrecute între cele două momente amintite: o viață de nevoitor, o viață de slujitor al Bisericii, o viață pusă în slujba aproapelui, o viață jertfită în slujirea Adevărului, culminată prin prezența la Sinodul cel Dintâi Ecumenic de la Niceea și prin martiriul său.
Încheiem aceste puține rânduri semnalând faptul că viața unui sfânt nu este oferită numai spre lectură, ci, în primul rând, spre mai osârduitoare lucrare duhovnicească, spre imitare, după putința fiecăruia, pentru gustarea – încă din lumea aceasta – a darurilor celor veșnice ale Duhului Sfânt, a Împărăției lui Dumnezeu. Imitarea nu este atât una exterioară, prin asumarea unui stil de viață exterior, cât, mai degrabă, una interioară, prin lepădarea de omul cel vechi: „Doar astfel putem participa la lucrările Duhului Sfânt și să sporim duhovnicește, iar această participare se manifestă în primul rând prin lepădarea de sine și urmarea lui Hristos” [p. 10].
[Sergiu Ciocârlan, Sfântul Sfințit Mucenic Ipatie, tămăduitorul cel preaminunat, Editura Chilia Sfântului Ipatie, București, 2023, 125 p.]